Vantul bate incetisor, dar caldut. Eu rad de un firisel de iarba care se clatina, pentru ca este atat de micut ca nu poate sa reziste nici macar unei adieri usore de vant. Atat de neputincios, de firav, de vulnerabil.
Ah, daca ne gandim mai bine, asa suntem si noi, oamenii. Cand vantul bate, noi ne inclinam in toata superioritatea noastra, suntem niste firicele de iarba. Dar totusi, ce frumos e verdele acela mereu viu care straluceste in razele soarelui. Asa stralucim cand suntem cu zambetul pe buze si gata sa oferim o vorba buna oricarui om care ne iese in cale si sa-l imbratisam cu dragoste mare. Stralucim in lumina acelei imbratisari, in recunostinta celuilalt. Pe cat e de mic un firicel de iarba, pe atat de misterios, de extraordinar...de frumos!
Ce minunat e cand intalnesti privirea mamei si ea iti surade de iubire...iar tu ai zice "Mersi!", dar acum trebuie sa mergi sa-ti termini temele. Sa scrii problema la mate, sa judeci gramatica la romana, franceza la engleza, si unde ti-s papucii de educatie fizica.
Cel mai mult imi place literatura cu coperti de matematica. Ati mai auzit de asa ceva?
Iar la inceputul orei sandwich-ul de acasa, buuun...
Somnul de seara si laptele de dimineata...
Iubirea fiecaruia, chiar daca uneori lipseste...lipseste, e acolo undeva...
Firicelul de iarba, caci vine iarna. Hapciu!
