Un gand

Cand ne putem simti invingatori? Atunci cand nu ne mai ajunge timpul sa facem tot ceea ce ne dorim, vrem cu atata ardoare si dorinta, cu atata dragoste sa facem ceva bun, incat ni se pare ca am vrea sa avem la dispozitie o vesnicie. Cred ca vesniciei i se potriveste cel mai bine un lucru, care e mult mai mult decat atat: iubirea de care nu te saturi. Mananci, dar nu te saturi. E frumos de tot...

Ca un crin...

Ca un crin... Nu suna frumos? Nu stiam ce titlu sa pun. Crinul e mereu alb si frumos. Orice floare e o frumusete care iti aduce aminte de gingasia lucrurilor si de magia lor. Fiecare lucru, cat ar fi el de mic, e fermecat. Are istoria lui, sufletul lui, candva sa nascut, a avut si el o mama, un frate, o sora, si iubire... O frunza de exemplu, ce gratios cade toamna, ce subtil e prinsa de ramura, ce minunata e seva care o tine in viata. E ceva simplu, dar minunat.
Cat de mult mi-as dori sa am sufletul si inima doldora de iubire, mereu... Dar si aici, e firea umana. Trebuie sa inveti, sa ierti, sa zambesti. Chiar daca n-ai pentru ce zambi, zambeste pentru ca poti. Tin minte ca o doamna a vrut sa-mi faca o poza, si mi-a spus sa zambesc. Si-am zambit. Dar doamna mi-a spus sa zambesc sa mi se vada si dintii. Si eu am facut cum se face la dentist. Eu nu zambesc cu dintii, arat caraghios. Si pana la urma mi-a facut poza si am zambit cu toata inima, asa frumos cum stiu eu.
Imi place mult cand am asa o stare de implinire si pace. Parca acum sufletul iti da conturul, si nu mai este numai in tine, ci e prezent, il simti intens. Cateodata sunt fix invers. Nerabdator, orgolios, plin de mine... E un echilibru intre toate. Cat de complicata ni se pare fiinta umana, dar e asa de simpla. E ca intre un baiat si o fata care se iubesc: cand cuvintele se termina, nu mai au farmec, tacerea le ia locul. Si stau si se privesc unul pe celalalt, simt privirea si dragostea, floarea crinului ce ii leaga, si apoi se imbratiseaza. E apogeul iubirii lor. E o clipa a intregirii sufletesti, si ramane fericirea ei toata viata.
Cand ceva e frumos, e si Dumnezeu acolo. Daca toate cate le avem sunt pline de iubire: prieteni, frati, flori, zambete, imbrasisari... oare cel care le-a facut nu e cea mai pura dragoste? Daca credem in Dumnezeu, si facem fapte bune, suntem fericiti. Nu intodeauna va fi extrem de frumos totul. Nu! Dar va fi frumosul din sufletul nostru, care asa ramane mereu. Ramane acolo in coltisorul lui, si ne inunda simturile si ne face ferciti.
Si sa nu zambesti cand vezi un crin...e dragoste si nevinovatie.

Living the life

Sunt un om simplu pe pamant. Caut fericire. Caut prietenie. Caut incredere. Mereu caut ceva... Pentru ca atunci cand nu mai am ce cauta nu sunt fericit. Simt cascada vietii curgand in mine. Viata nu trebuie sa fie numai un rau, ci o cascada care curge cu putere, a carei apa se ciocneste de stancile sperantei si stropii implinirii se imprastie pretutindeni. Viata trebuie sa fie ca ochii albastri ai fiintei iubite... cel mai frumos lucru. Asa e viata!

Balul fericirii

O zi obisnuita. Poate putin mai speciala pentru ca am mancat la amiaza o salata al carei miros mi-a adus aminte de vara ce-a frumoasa. Mi-e dor de vara si de clipele de fericire. Mi-e asa de dor... Poate ca ar trebui sa gasesc fericire si in albul acesta al ninsorii, pentru ca si el are ceva...stralucitor pana la urma. Vreau sa vina soarele si sa topeasca tot, sa ne topeasca cu iubirea lui. Vreau sa am si eu iubire si sa pot topi cu ea macar o palma de zapada, doar privind-o. Acum nu vreau sa am puteri supra naturale, am spus-o numai asa. Sa ai o inima care sa bata, sa te binedispuna in orice moment, sa poti sa zbori, sa visezi, si sa-ti imbratisezi prietenii. Măi, cat de mult poate insemna un prieten. O persoana simpla care sa te asculte, sa te inteleaga, si cel mai important, sa te ajute! Iubitii mei prieteni, m-am gandit la ceva. Ce-ar fi sa va chem la un bal al fericirii, pe toti. Pe toti cei ce m-au facut sa zambesc macar o data, si care merita recunostinta mea. Balul fericirii... sa ne mascam, sa evadam, sa dansam, sa visam, SA FIM FERICITI!
Am zambit la gandul acesta, pentru ca de foarte multe ori imi doresc cand sunt singur, sa ma duc undeva unde sa le pot multumi tuturor care m-au facut sa zambesc, doar pentru atat. Pentru ca sinceritatea si simplitatea unui zambet poate fi o dovada suprema de iubire. Cateodata n-am puterea nici macar sa zambesc. Si ma consider un nimeni atunci cand ma paraseste pana si cel mai mic simt al sensibilitatii...lipsit de orice sentiment. Totul e atat de rece. Cand scriu, caut defapt ceva care sa ma inveseleasca. Si ma tot intreb: De ce atatea clipe de singuratate si nici o lumina la capatul tunelului?
Gata! M-am saturat sa ma tot simt singur si parasit si asa mai departe. ma duc sa fac ceva. Sa citesc ceva frumos, sa ma gandesc la ceva, numai sa scap din starea asta de letargie. Parca sunt mort. Vreau sa revin la viata, sa cred din nou, sa nu mai deznadajduiesc, sa pot spera si, cel mai important, sa pot iubi cu toata inima, sa pot iubi...

Mitropolitul Bartolomeu Anania a spus asa intr-una din cartile sale: "Cand esti in varful muntelui, sa ai grija sa nu ametesti, pentru ca poti sa cazi; iar cand esti in prapastie, sa nu deznadajduiesti". Deci atunci cand esti fericit si toate sunt ale tale si nu mai ai nevoie de nimic, esti in varf, atunci sa ai grija sa nu te doboare mandria de a fi si mai mult, de a avea mai mult. Iar cand nici speranta nu mai este vrednica a mai fi amintita, atunci tot spranta si nadejdea, puterea credintei te va ridica, te va inalta.
Oare nu ne iubeste Dumnezeu atunci cand suntem tristi, in prapastie! Ba da. Numai sa stim sa recunoastem acest fapt, sa-l cunoastem, si sa ne bucuram de el. Voi incheia cu speranta si cu dragostea, pentru ca cea din urma e cea mai mare virtute si insusire pe care o poate avea omul.

Dar sa stiti ca nu am uitat de bal. Oare va veni cineva?

Zambesc.

Leapşă

Cred ca aici ma gasiti in urmatoarele doua luni... In fiecare zi de la ora 6 la 22, dupaia inchid. Vreau sa fiu si eu ca tatal lui Louie(stiti desenele). Da...sa fiu veteran de razboi. Si sa dau ordine...Sunt colonel deja. Mai am putin si ajung sergent...o sa vedeti voi atunci. Numai sa nu ma trezesc din somn.

Si dupa aceea, ca sa am ce-i arata la "Louie" al meu...


Acum, dupa ce am fost prin atatea razboaie, am dreptul sa ma odihnesc si eu. Louie, aprinde televizorul si schimba pe Discovery. Now is Brainiac time.

P.S.: Stinge lumina si adun-mi o bere din frigider!
Defapt, asta voi face eu in urmatoarele 2 luni. Louie, ce ti-am zis!!!!

Just me.

A venit iarasi noaptea peste madularele pamantului, pretutindeni e intuneric, doar luna lumineaza pe alocuri cu o lumina alba, abla, poate prea abla...
Inceputul suna promitator, dar nu prea e nimic care sa sune asa. L-am scris pentru ca apoi sa spun alte lucruri, mai triste, lipsite de fericire. Poate acum a venit randul meu sa fiu trist, abatut si cu capul in pamant. Un baiat care evita sa planga, deoarece isi da seama ca o face in zadar, n-are de ce sa planga. Imi lipseste doar puterea de a ma ridica, puterea de a fi fericit. Defapt nu ai nevoie de mare lucru ca sa fii fericit...doar iubire. O iubire care incerc sa o daruiesc cat de mult pot celor care au nevoie de ea, poate cu speranta ca voi primi si eu putin inapoi cand voi avea eu nevoie. Of, dar nu intodeauna e asa. Nu intodeauna merit. Dar totusi, am nevoie. Ceva imi lipseste, de aceea sunt asa. Oftez des, apoi ma imbarbatez pe mine insumi cu diferite vorbe, dar tot degeaba. Acel ceva nu vine, nu se vede, poate nu exista... Dar trebuie sa existe, nu se poate sa nu existe. De ce nu am puterea sa ma vindec eu insumi? Ma gandesc... Poate pentru ca nu trebuie sa am eu puterea asta, pentru ca sigur o are altcineva care nu a venit inca. Deci daca fac pe cineva sa zambeasca, voi zambi si eu. Ce frumos suna!
Acum sunt pe jumatate fericit. Nu chiar jumatate, un sfert. Nu are rost sa fiu trist in continuare, nu are sens sa ma incui in deznadejde. Chiar daca nu va veni nimeni cand am nevoie de el, voi merge eu la el si il voi lua de mana, ii voi atinge sufletul cu mana. Si el va zambi, pentru stie ca tin la el, stie ca mi-e prieten, stie ca tin la el. Si nu voi mai astepta nimic...nimic! Of... oftez din nou. De ce e asa? Poate pentru ca trebuie sa pierzi inainte sa castigi ceva. Ehe, dar daca nu mai castigi nimic. stau cu picioarele incrucisate pe scaun si ma intreb de ce scriu toate astea aici, de ce nu ma duc sa le spun cuiva. Raspunsul este ca n-am cui. Si poate voi fi luat de prost, considerat caraghios. Ajunge cat m-am plans. Un cuvant zboara in jurul sufletului meu: "Cred!"

Ceea ce sunt.

Nu sunt special.
Sunt doar o frunză care cade toamna
Un simplu ghiocel de primavara
Subţire firicel de iarbă.


O parte din iubirea mamei
Grija cea mare a tatei
Sărutul dinainte de culcare
Şi laptele de dimineaţă...tot sărutare!


Zâmbetul iubirii noastre
Îngerul cel alb al prieteniei
Cutia de bomboane de sub brad
Îmbraţişarea ce ţi-o dau cu drag.


Sunt mierea şi ceaiul cel dulce
Soarele de pe cer şi stelele din noapte
Chitara ce cântă în fiecare noapte
Şi notele de la pian...simfonia de culori de-afară!


Lacrima bucuriei când eram fericit
Şi budinca de căpşuni a bunicii
Nu sunt cine ştie ce,
Tu m-ai învăţat să fiu...doar EU!


Nu sunt eu chiar tot ce am scris. Hmm...poate e mai bine sa zic ca asa e cel care citeste poezia si imi lasa un comentariu frumos. Hapciu! Bye!