O zi obisnuita. Poate putin mai speciala pentru ca am mancat la amiaza o salata al carei miros mi-a adus aminte de vara ce-a frumoasa. Mi-e dor de vara si de clipele de fericire. Mi-e asa de dor... Poate ca ar trebui sa gasesc fericire si in albul acesta al ninsorii, pentru ca si el are ceva...stralucitor pana la urma. Vreau sa vina soarele si sa topeasca tot, sa ne topeasca cu iubirea lui. Vreau sa am si eu iubire si sa pot topi cu ea macar o palma de zapada, doar privind-o. Acum nu vreau sa am puteri supra naturale, am spus-o numai asa. Sa ai o inima care sa bata, sa te binedispuna in orice moment, sa poti sa zbori, sa visezi, si sa-ti imbratisezi prietenii. Măi, cat de mult poate insemna un prieten. O persoana simpla care sa te asculte, sa te inteleaga, si cel mai important, sa te ajute! Iubitii mei prieteni, m-am gandit la ceva. Ce-ar fi sa va chem la un bal al fericirii, pe toti. Pe toti cei ce m-au facut sa zambesc macar o data, si care merita recunostinta mea. Balul fericirii... sa ne mascam, sa evadam, sa dansam, sa visam, SA FIM FERICITI!
Am zambit la gandul acesta, pentru ca de foarte multe ori imi doresc cand sunt singur, sa ma duc undeva unde sa le pot multumi tuturor care m-au facut sa zambesc, doar pentru atat. Pentru ca sinceritatea si simplitatea unui zambet poate fi o dovada suprema de iubire. Cateodata n-am puterea nici macar sa zambesc. Si ma consider un nimeni atunci cand ma paraseste pana si cel mai mic simt al sensibilitatii...lipsit de orice sentiment. Totul e atat de rece. Cand scriu, caut defapt ceva care sa ma inveseleasca. Si ma tot intreb: De ce atatea clipe de singuratate si nici o lumina la capatul tunelului?
Gata! M-am saturat sa ma tot simt singur si parasit si asa mai departe. ma duc sa fac ceva. Sa citesc ceva frumos, sa ma gandesc la ceva, numai sa scap din starea asta de letargie. Parca sunt mort. Vreau sa revin la viata, sa cred din nou, sa nu mai deznadajduiesc, sa pot spera si, cel mai important, sa pot iubi cu toata inima, sa pot iubi...
Mitropolitul Bartolomeu Anania a spus asa intr-una din cartile sale: "Cand esti in varful muntelui, sa ai grija sa nu ametesti, pentru ca poti sa cazi; iar cand esti in prapastie, sa nu deznadajduiesti". Deci atunci cand esti fericit si toate sunt ale tale si nu mai ai nevoie de nimic, esti in varf, atunci sa ai grija sa nu te doboare mandria de a fi si mai mult, de a avea mai mult. Iar cand nici speranta nu mai este vrednica a mai fi amintita, atunci tot spranta si nadejdea, puterea credintei te va ridica, te va inalta.
Oare nu ne iubeste Dumnezeu atunci cand suntem tristi, in prapastie! Ba da. Numai sa stim sa recunoastem acest fapt, sa-l cunoastem, si sa ne bucuram de el. Voi incheia cu speranta si cu dragostea, pentru ca cea din urma e cea mai mare virtute si insusire pe care o poate avea omul.
Dar sa stiti ca nu am uitat de bal. Oare va veni cineva?
Zambesc.
Doamna Duțescu
Acum un an
