Going to be a pilot...

Si visam sa fiu aviator...cica! Eu care traiesc doar din vise, sa ajung sa pilotez un avion, sa fiu eu cel care realizeaza acele manevre extraordinare...vise. Gata, ma fac scriitor! Sa scriu despre orice, dar mai ales despre cuvant. Ma fascineaza lucrul acesta, cuvantul. Cat de usor si cat de subtil poate fi exprimat un sentiment printr-o scriere, o compunere. O compunere, adica acel sarut al cernelii absorbite de hartia alba, care lasa o urma, iar acea urma devine pana la urma cuvant. Apoi persoana careia ii este destinata compozitia ta zambeste. Iar tu esti satisfacut.
Eu nu stiam sa scriu. Nu stiam sa vorbesc. Nu stiam sa citesc. Nu stiam aproape nimic, cand m-am nascut. Aveam doi ochi, si priveam, dar nu stiam ce privesc. Doar un lucru il cunosteam, cu acela m-am nascut, acela mi-a dat nastere. Iubirea. Chiar daca la inceput nu stiam ce este asta, dar o simteam! Mama imi zambea, ma iubea, ma iubeste. Si eu simt acum nevoia sa-i iubesc pe cei care ma iubesc, sa le multumesc celor care se opresc cu zambetul bunatatii la mine, si imi zambesc. Trebuie sa le fiu recunoscator. Nu pot altfel. Si acum am intrebari, si chiar multe. Una dintre e: "De ce trebuie sa fie atat de mult rau in lumea asta, atata sminteala?". Sunt momente in care realizez cat de slab sunt, atunci cand cad, chiar daca stiu, tot cad. Si iar ma ridic si merg mai departe.
Cateodata imi doresc sa strang pe cineva la piept, sa-l imbratisez. Dar nu vrea. Ce sa fac? O sa imi iau gandul, ca nu degeaba se intampla asa. Dar... Niciu dar. Stiu cine sunt, ce sunt. O sa indraznesc, chiar daca se supara, o sa o imbratisez. Nu stiu de ce nu am curajul. Oare sunt prea slab...nu stiu. Dar totusi, daca a zis nu, nu pot. Of... De ce? Mi-e foarte draga. Ma zbat intre a indrazni si a asculta de voia ei. Nu-mi place deloc cand se supara. Dar totusi, tin la ea. Le voi face pe amandoua. Voi asculta de ea, dar in acelasi timp voi indrazni. Stiu ca e imposibil, dar cred! Si iarasi zambesc, pentru ca asa sunt.
Multe intrebari ma framanta, dar la unele in zadar caut raspuns. Poate ca nu trebuie sa stiu toate raspunsurile. Iar acum inchid cartea, am mai terminat o carte. Ma gandesc cum va fi cand voi scrie propria mea carte, pentru ca vreau sa fiu scriitor. De fiecare data cand termin ceva de citit, parca fur ceva de la acela care a scris cartea si mai lesne imi vin cuvintele si-mi astern pe foaie creatia.
Dar ajunge. Mai scriu si data viitoare.
M-am hotarat. Ma fac aviator...

Why not?

Candva mi-a povestit cineva ca un profesor universitar a mers la ora si le-a scris elevilor pe tabla urmatoarea intrebare: "De ce?". Cerinta era ca fiecare student sa scrie un anumit raspuns, sau sa dea o explicatie din punctul lor de vedere privind aceasta intrebare. Unii au scris si au dezvoltat o ipoteza spunand ca aceasta intrebare e o consecinta a curiozitatii societatii umane si multe astfel de raspunsuri cu continut filozofic in cea mai mare parte. Doar unul a scris, a raspuns tot cu o intrebare: "De ce nu?". Cel din urma a fost felicitat de profesor pentru logica lui cuprinzatoare exprimata in cea mai simpla forma. De ce nu?...

Visul dimineţii de Crăciun

Totul era intuneric. Usa era intredeschisa. Faceam un pas, dar ezitam sa intru. Mi-era frica de ceva, ceva nu era asa cum anticipasem. Nu era decat un firicel de lumina inauntru, si acela aproape stins. M-a cuprins un sentiment de nesiguranta. De ce nu puteam intra? Eu care ma visasem ca sunt detectiv cu o sumedenie de distinctii si decoratii. Oare nu era real ceea ce imi imaginasem pana acum? De ce nu am puterea sa fac un pas in plus, chiar acum, cand am nevoie de ea mai mult ca oricand? De fiecare data am depasit cu bine orice impediment, faceam ce faceam si aveam cale libera, dar acum? Nu stiu! Nu stiu ce se intampla.
Am strans revolverul in mana. Mi-am incordat privirea cu care puteam strapunge chiar si cele mai intunecoase incaperi, cel putin in imaginatia mea.Eram extrem de incordat, inca exista in mine acel sentiment care se balansa intre realizabil si imposibil. Auzeam pana si cu firele de par care stateau si ele incordate si suspendate in aer. Inima imi batea cu putere, gata sa-mi strapunga pieptul in orice clipa.
A sosit timpul. Trebuie cu orice risc sa intru si sa-mi fac datoria. Am facut acel pas, doar unul mai imi trebuia. Am ridicat genunchiul, mi-am arcuit piciorul, si cu o putere herculeeana am izbit usa.
Totul a inceput sa devina luminos. Am deschis ochii, totul a fost un vis. Ceea ce era cel mai frumos: era dimineata de Craciun. Un zambet mi s-a ingramadit pe fata treaza si plina de imaginatia visului care abia se sfarsise, insa fara un sfarsit... Nici ca ma mai interesa. E Sfanta zi a Craciunului! Sufletul mi-e plin de bucurie si lumina, lumina Craciunului. Sunt fericit, sunt implinit. Nu mai imi trebuie mic dejun, nu mai imi trebuie nimic. Am tot ceea ce imi trebuie si mai presus de asta...iubire. Mama ma imbratiseaza, tata imi zambeste mai iubitor ca niciodata, iar fratii...podoaba de pe bradul de Craciun, metafora acelelor luminite care surad pe bradul de Craciun. Am primit tot ce imi trebuia. Mi-am dorit sa fiu scriitor al unui roman politist macar cateva clipe, sa traiesc acele clipe, si asa a si fost visul acela de dinainte sa ma trezesc. Ce-i adevarat, m-am cam speriat putin, dar mi-am revenit repede cand am realizat ca e Craciun. Nu cred ca imi va mai trebui niciodata asa ceva, sau cel putin pana la Craciunul urmator. Ce mi-am mai dorit mai mult decat toate: iubire. Toti au fost bradul de Craciun, iar eu am fost varful! Ce frumos e sa fii in varf...
Mai am de facut un singur lucru. M-am indreptat catre fereastra si am privit spre cerul de un albastru fermecator si luminos. Am privit o secunda, a mai trecut una, iar pe a treia am prins-o din urma; o lacrima mi-a napadit ochii. I-am inchis si am rostit incet, cred ca doar eu am auzit, am zis "Multumesc!" celui care m-a facut inainte ca parintii sa-mi dea viata, i-am multumit Domnului, lui Mos Craciun!


Anul acesta imi doresc doar cel din urma lucru pe care l-am pomenit mai sus. Caci daca-l ai pe acela, toate vin de la sine. Numai sa fie bine si sa domneasca sinceritatea in lume.
P.S.: Mai imi doresc ca anul acesta sa fiti voi cei din varful bradului, sa-mi luminati Craciunul si sa-mi luminati viata.

Copil fiind...

Copil fiind râdeam şi mă jucam, n-aveam nicio grijă, cu jocul mereu mă desmier-dam. Construiam castele de nisip, luam soarele şi-l mutam de colo colo, cu valurile mării prieten eram şi-nţelegeam graiul necuvântătoarelor. Mă ridicam în două picioare, făceam un pas, pentru ca apoi să cad. Mă ridicam şi cădeam, râdeam şi plângeam. Şi-am împletit coroană din fire de iarbă şi rege eram. Şi i-am făcut una şi mamei să-mi fie regină. Copil am fost, copil voi fi mereu!...
Am paşit pe poarta acestei lumi, m-am născut şi am pătruns în taina vârstei fericite - copilăria - cea care mi-a împărtăşit misterul zâmbetului veşnic pe pământ, acela că în fiecare mădular şi vlăstar al acestei lumi zace iubire. Copilăria e fericire, e frumosul care mereu ne încântă cu amintirea sufletului de copil, e miezul facerii noastre şi cea dintâi temelie a acestei vieţi...bradul veşnic nemuritor din ţarina sufletului meu.
Câteodată îmi şopteşte tainic bucurie şi mă sărută cu drag, îmi şopteşte că încă sunt copil şi că mereu voi fi. Iar la sfârşit, înainte să adorm, îmi recită mai recită odată poemul ei nemuritor, urmat de o ultimă sărutare care rămâne până în zori pe fruntea-mi veşnic brazdată de visuri.
Copilăria e ca o floare de "nu-mă-uita"!

Decembrie al nostru

N-am mai scris de mult pe blog. Nu-i nimic, voi scrie acum.
De putina vreme am intrat in anotimpul iarna, deocamdata doar in cea calendaristica, caci cea plina de ninsoare si alb n-a sosit inca pe la noi. Se-apropie Craciunul, sarbatoarea care infrumuseteaza iarna, o umple de dragoste si frumusete. Colindele patrund in sufletul nostru si se topesc de asemeni unui fulg de nea cand ajunge pe pamant, iar noi zambim, suntem fericiti. Prietenii nostri dragi ne sunt cel mai frumos brad de Craciun, mereu alaturi si iubitor. Luminile bradului, imbratisarea colorata care ne desmiarda ochii. Si cand suna clopoteii, suntem din nou copii…mereu vom copii!.
Inainte de Craciun e Mos Nicolae, Sfantul Nicolae, cel care ne umple papucii cu tot felul de bunatati, dar mai ales cu bucuria de a primi ceva, cat de mic, caci acel ceva se numeste dar!
Ma tot gandesc care pereche de papuci sa-i pun in fata usii: cei mai mari, cei mai mici sau ceva mai mijlociu. Cei mai mari suna atat de bine, pentru ca sunt maaaari si incap multeee in ei, dar mi-as dori sa pun si un bilet prin care sa ii multumesc Sfantului Nicolae ca mi-a adus atatea pana acum, sa pot sa-i spun macar o data frumosul “Multumesc”.
Poate o sa ziceti ca sunt un copil, ca nu stiu ca nu exista Mos Nicolae, ca parintii sunt cei care pun cadourile si asa mai departe. Dar mai zic eu: Nu e mai frumos cand crezi, chiar daca a trecut acea perioada cand nu stiai “adevarul”? Eu vreau sa fiu iarasi si iarasi copil! Sa pot sa spun "Cred!"
Mi-a cazut un fulg de nea in mana. A cazut de undeva de sus, din panza albastra a cerului. Un zambet mi s-a inghesuit pe fata deoarece un gand frumos mi-a inflorit in suflet: sa vi-l daruiesc voua, tuturor celor care tineti la mine, si cu dragoste mare, va daruiesc o sincera imbratisare!

P.S.: Le-as pune toate aceste cuvinte in papuci tuturor celor dragi, dar cred ca va trebui sa-l rog pe Mosu', pe Sfantul Nicolae!