Copil fiind...

Copil fiind râdeam şi mă jucam, n-aveam nicio grijă, cu jocul mereu mă desmier-dam. Construiam castele de nisip, luam soarele şi-l mutam de colo colo, cu valurile mării prieten eram şi-nţelegeam graiul necuvântătoarelor. Mă ridicam în două picioare, făceam un pas, pentru ca apoi să cad. Mă ridicam şi cădeam, râdeam şi plângeam. Şi-am împletit coroană din fire de iarbă şi rege eram. Şi i-am făcut una şi mamei să-mi fie regină. Copil am fost, copil voi fi mereu!...
Am paşit pe poarta acestei lumi, m-am născut şi am pătruns în taina vârstei fericite - copilăria - cea care mi-a împărtăşit misterul zâmbetului veşnic pe pământ, acela că în fiecare mădular şi vlăstar al acestei lumi zace iubire. Copilăria e fericire, e frumosul care mereu ne încântă cu amintirea sufletului de copil, e miezul facerii noastre şi cea dintâi temelie a acestei vieţi...bradul veşnic nemuritor din ţarina sufletului meu.
Câteodată îmi şopteşte tainic bucurie şi mă sărută cu drag, îmi şopteşte că încă sunt copil şi că mereu voi fi. Iar la sfârşit, înainte să adorm, îmi recită mai recită odată poemul ei nemuritor, urmat de o ultimă sărutare care rămâne până în zori pe fruntea-mi veşnic brazdată de visuri.
Copilăria e ca o floare de "nu-mă-uita"!