Just me.

A venit iarasi noaptea peste madularele pamantului, pretutindeni e intuneric, doar luna lumineaza pe alocuri cu o lumina alba, abla, poate prea abla...
Inceputul suna promitator, dar nu prea e nimic care sa sune asa. L-am scris pentru ca apoi sa spun alte lucruri, mai triste, lipsite de fericire. Poate acum a venit randul meu sa fiu trist, abatut si cu capul in pamant. Un baiat care evita sa planga, deoarece isi da seama ca o face in zadar, n-are de ce sa planga. Imi lipseste doar puterea de a ma ridica, puterea de a fi fericit. Defapt nu ai nevoie de mare lucru ca sa fii fericit...doar iubire. O iubire care incerc sa o daruiesc cat de mult pot celor care au nevoie de ea, poate cu speranta ca voi primi si eu putin inapoi cand voi avea eu nevoie. Of, dar nu intodeauna e asa. Nu intodeauna merit. Dar totusi, am nevoie. Ceva imi lipseste, de aceea sunt asa. Oftez des, apoi ma imbarbatez pe mine insumi cu diferite vorbe, dar tot degeaba. Acel ceva nu vine, nu se vede, poate nu exista... Dar trebuie sa existe, nu se poate sa nu existe. De ce nu am puterea sa ma vindec eu insumi? Ma gandesc... Poate pentru ca nu trebuie sa am eu puterea asta, pentru ca sigur o are altcineva care nu a venit inca. Deci daca fac pe cineva sa zambeasca, voi zambi si eu. Ce frumos suna!
Acum sunt pe jumatate fericit. Nu chiar jumatate, un sfert. Nu are rost sa fiu trist in continuare, nu are sens sa ma incui in deznadejde. Chiar daca nu va veni nimeni cand am nevoie de el, voi merge eu la el si il voi lua de mana, ii voi atinge sufletul cu mana. Si el va zambi, pentru stie ca tin la el, stie ca mi-e prieten, stie ca tin la el. Si nu voi mai astepta nimic...nimic! Of... oftez din nou. De ce e asa? Poate pentru ca trebuie sa pierzi inainte sa castigi ceva. Ehe, dar daca nu mai castigi nimic. stau cu picioarele incrucisate pe scaun si ma intreb de ce scriu toate astea aici, de ce nu ma duc sa le spun cuiva. Raspunsul este ca n-am cui. Si poate voi fi luat de prost, considerat caraghios. Ajunge cat m-am plans. Un cuvant zboara in jurul sufletului meu: "Cred!"

Ceea ce sunt.

Nu sunt special.
Sunt doar o frunză care cade toamna
Un simplu ghiocel de primavara
Subţire firicel de iarbă.


O parte din iubirea mamei
Grija cea mare a tatei
Sărutul dinainte de culcare
Şi laptele de dimineaţă...tot sărutare!


Zâmbetul iubirii noastre
Îngerul cel alb al prieteniei
Cutia de bomboane de sub brad
Îmbraţişarea ce ţi-o dau cu drag.


Sunt mierea şi ceaiul cel dulce
Soarele de pe cer şi stelele din noapte
Chitara ce cântă în fiecare noapte
Şi notele de la pian...simfonia de culori de-afară!


Lacrima bucuriei când eram fericit
Şi budinca de căpşuni a bunicii
Nu sunt cine ştie ce,
Tu m-ai învăţat să fiu...doar EU!


Nu sunt eu chiar tot ce am scris. Hmm...poate e mai bine sa zic ca asa e cel care citeste poezia si imi lasa un comentariu frumos. Hapciu! Bye!

"Atunci când plânge cerul"

<< Era o fată săracă, care s-a pomenit, la terminarea clasei a şaptea, fară niciun sprijin. Singurul om care putea s-o mai ajute, bunicul dinspre tată, murise şi el...
A fost reazemul său, cel care i-a deschis conştiinţa asupra adevăratului sens al vieţii, adică asupra imposibilitaţii de a te exprima, dacă nu ai ajuns la limita cea mai adâncă a perceperii fenomenelor. Toate acestea mi le-a povestit cineva, nu stiu când. fata se numea LOLA. Ani la rând, am întâlnit-o în PIAŢA TRANDAFIRILOR, pe o parte sau pe alta a caldarâmului, cu părul platinat, masivă şi pofticioasă, mânuind cu repeziciune uimitoare cuţitul, furculiţa sau paharul, scoase dintr-o trăistuţă mâncată de timp, alături de cântarul cel învechit cu care-şi câştiga existenţa. Deseori i-am privit ochii, ochii aceia uşor aburiţi de câte o luminiţă fugară care-i tresărea în irişi. Cuprinsă de nepăsare, de tremurul fiinţei sale, ca o ploaie ajunsă în deşerturi, lâncezea ruginită ca o lumină peste care a apus depărtarea. Plânsă şi dispreţuită deopotrivă, asmuţită de trădări şi răpusă de ruşini, conversând cu credinţă şi ură uneori, umblând apoi umilă şi transfigurată, îşi ascundea sub paltonul uzat monezile primite. Tristeţea i se încrustase de mult timp pe chip.
Câteodată tresărea speriată... Întâmplarea a făcut ca într-o zi s-o urmăresc mai mult timp. Ploua cu intensitate. După ce primi câţiva bănuţi de la puţinii trecători, îşi scoase o coajă de pâine pe care o molfăi cu aer de înfometare. Numără banii nu prea entuziasmată. Văzu apropiindu-se de ea un bătrân ud-leoarcă, fără un picior, legănându-se în cârje. LOLA se ridică cu repeziciune şi-i întinse omului toţi bani, zicând: "Poftim, moşule, sunt convinsă că DUMNEZEU îmi va da alţii!". Consternat, după plecartea bătrânului, m-am apropiat şi am întrebat-o: "Tu cum ai să te descurci?".
Aruncă pentru prima dată un zâmbet cu subînţeles: "Dacă cei bogaţi nu sunt milostivi, măcar eu să dau din puţinul meu... atunci când plânge CERUL!
Parcă ascultând-o, ploaia venea în ropote sacadate.
După un timp, apăru curcubeul.
O fericire necunoscută îmi umplu sufletul. Eram la Târgu-Mureş...Eram în Ardeal. >>

Acest articol l-am citit in ziar, si mi s-a parut prea frumos ca sa nu il scriu aici, sa zambiti si voi dupa ce il veti citi... De cate ori vad si citesc lucruri si astfel de fapte bune, ma intreb: "Eu de ce nu pot face astfel?" sau "De ce nu am facut-o pana acum?"... Poate pentru ca mai am multe de invatat, dar cred ca pot zambi celui ce a facut asta, POT sa zambesc si eu!

Do you want some sweet biscuits? :)

Just say my name...

Pamantul e mare, asemeni unui gigant rotund...iar cei ce vietuim intr-insul suntem noi, oamenii. Oamenii sunt mai mici, pitici in comparatie cu imparatia pamantului, imparatia oamenilor. Mai sunt si codrii veseli si toate cele ce impodobesc acest pamant, rauri, ape, pasari si furnici. Dar oare ce face ca totul sa fie asa frumos, pentru ca, totusi, cu toata minunatia pamantului, daca i-ar lipsi ceva, n-ar mai fi asa frumos. Daca florilor le lipseste lumina, se ofilesc, daca pomilor le lipseste apa, se usuca, iar acestui pamant, daca-i lipseste iubirea, e doar un gigant rotund. Nu are apa, nu are lumina, nu are nimic... Si de aceea exista iubirea, ca soarele sa straluceasca, cerul sa picure ploaia cea racoritoare si omul...sa iubeasca!
Cand ramura unui pom se usuca, este taiata. Dar cand sufletul unui om este deznadajduit, cu putina iubire, iarasi inmugureste, iarasi traieste, si din nou...iubeste!

Cateodata sunt suparat, abatut, melancolic, si nu mai stiu sa privesc, zambind iubirii, nu mai stiu... Si atunci vine cineva si-mi pune mana pe umar, apoi eu imi ridic capul, si ma imbratiseaza. Ce-mi trebuie mai mult?! Cineva ma iubeste, iaca ca-l iubesc si eu. Si zambesc din nou, totul e frumos ca inainte, totul straluceste de culoarea fericirii.

Aici vreau sa scriu despre cineva. Cineva care e mai mult decat as putea spune eu aici, pentru ca e un prieten, e comoara, e mister! Ce fel de mister? Mister al iubirii. Asa de mult imi plac oamenii care reusesc sa-si exprime cele mai profunde sentimente prin gesturi marunte, dar atat de subtil faurite, incat sunt ca o comoara care asteapta ca tu sa o deschizi doar. Si bineinteles ca o deschidem cu totii, uneori chiar daca acea "comoara" are inchizatoare. Trecem peste parte cu cheia, o deschidem direct, nu mai avem nevoie de nicio cheie. Ca sa nu ma mai lungesc mult, numele ei e Bia. Si nu mi-e rusine chiar deloc sa vorbesc despre o fata la care tin mult, si pe care o enervez atat de mult, chiar si cand nu imi dau seama, dar de multe ori e vorba de lucruri marunte. Bia a spus de multe ori ca nu ii place numele ei, ca e nu stiu cum si nu stiu ce. Ehe, i-ar place ei sa fie numai atat! Nu conteaza numele pe care il ai, ci conteaza cum e cel care poarta acel nume. Si in cazul ei, e un nume frumos, foarte frumos...!!! Sper sa nu se supere ca am scris despre ea, si chiar daca se supara, de data asta nu ma intereseaza!

Imaginea e una copilareasca, infantila, pentru ca prin acest desen, soarele straluceste mai puternic decat in orice alt desen, si asta pentru ca seamana cu desenele facute de copii mici, care au sufletul curat si nevinovat. Cred ca aceste desene sunt mai frumoase decat oricare altul, sunt copilarie.

As mai scrie da tre sa merg sa joc ping-pong cu fratemio. :D

Leapşa

Eu sunt cel mai intarziat la leapsa. Sunt atatea lucruri care nu-mi plac, dar le accept asa, si din cauza asta nu le-am mai trecut pe "lista" asta.

1. cand nu stiu sa rezolv o problema la mate

2. cand mama ne ia cate un cablu de la calculator, numa asa

3. pop-cornul cu branza

4. cand trebuie sa las pe altcineva la calculator

5. dimineata, cand ma trezesc

6. orele de istorie

7. ca tre sa ma gandesc ce sa scriu

8. cand se enerveaza diriga si incepe sa strige la noi ca de ce avem asa mizerie in clasa

9. supa (sau ciorba, nu stiu cum ii spune exact) de spanac

10. profa de franceza

11. autobuzele si maxi-taxiurile care fac pana in oras o vesnicie

12. cand nu am radiera de sters(pe care o pierd foarte des)

13. ca la Mircea badea nu ii place de Chuck Norris

14. Minimax

15. Realitatea TV

16. portofelul fara nici un ban inauntru

17. cand n-am chef sa fac nimic

18. drumurile din Roamania

19. politica din Roamania

20. cand ma da fratemio afara din camera

21. publicitatea

22. ProTV si Antena 1

23. fata aceea dotata de la Razvan&Dani, da proata foc

24. telefonu meu

25. cand ma enervez

26. manelele(trebuia sa scriu si asta)

27. muzica house

28. Dacia 1310(nu ma iau dupa Bia. ea o scris Dacia 1300)

29. cand mi se termina mina la creion

30. cand sunt melancolic

31. rosiile de cumparat, sunt insipide

......

37. cand se o musca sau ceva de genu asta nu-mi da pace sa dorm vara si ma scoate din sarite

Nu v-am spus pana acum ca eu citesc ca irakienii. In loc de 73, am scris 37. Acum nu modific, ca e criza economica si vreau sa fac si eu economie la ceva: la caractere.
Adevarul e ca nu mai stiu ce sa mai scriu. In ultimele zile ma tot gandeam ce nu-mi place, si cand imi venea ceva in minte scriam pe-o foaie. Sa nu radeti...

Greierele si furnica

Greierele si furnica(varianta moderna):

Primavara

Furnica sapa, pune seminte, face straturi. Apare si
greierele.
- Ce faci, greierasule?
- Merg la un club cu baietii.
- Mai, mai! Sa nu vii la iarna sa-mi ceri mancare, ca nu stiu ce-ti fac!
- Da, da, bine...

Vara

Furnica aduna, secera, coseste. Trece greierele, cu o chitara sub
brat.
- Ce faci, ma?
- Ma duc sa cant cu baietii in parc.
- Sa nu uiti: de la mine sa nu ceri de mancare.

Toamna

Furnica culegea de zor, facea dulceturi, punea in conserve. Trece
greierul, tot cu chitara sub brat.
- Ce faci, ma?
- Ma duc sa cant cu baietii la bar.
- Bine, ma, da’ la munca nu vii pana la iarna?

Vine iarna

Furnica statea in pridvor, infofolita intr-un şal si cu un
ceai fierbinte in mana, cand vede o limuzina. Din ea coboara greierasul.
- Ce faci, greierasule?
- Uite, ma duc la Paris sa cant. Am avut succes cu chitara.
- Bine, greierasule, bafta. Si daca-l vezi pe unu’, Toparceanu, zi-i
ca-mi bag picioarele in “Balada” lui!!!

Sa aveti o zi de greier !

Ningeee!

Azi a nins! Ma uitam si cand mi se parea ca vrea sa se opreasca ninsoarea, deschideam ochii mai bine si parca o rugam sa mai stea putin, ca demult n-a mai fost alb, demult n-a mai fost iarna. De cand n-am mai maturat trotoarul de zapada... Daca pot, poate voi face si un om de zapada, dar mai trebuie sa ninga putin. Pana atunci o sa pregatesc o caciula mai veche(sau chiar o tigaie) de pus pe cap la nenea om de zapada, un fular, un morcov(o sa rabde iepurasul un pic de foame, dar va intelege el ca doar ii criza economica, nu?, cativa nasturi si asa mai departe...
Iarna asta nu m-am dat deloc cu sania si mi-e dor sa ma joc cu zapada. Sa-i fac pe dragii mei frati mai mici sa mearga plangand in casa ca poate am aruncat mai tare si i-am nimerit cu un bulgar de zapada. Bineinteles ca ei amplifica totul, dau proportii imense la ceea ce s-a intamplat, de parca ar povesti amintiri din razboi. Si te mai miri ca se si forteaza sa planga. Eu scap ieftin, pentru ca nu prea ii asculta pe ei nimeni, doar uneori ma mai cearta mama ca de ce am fost rau. Dar partea cea mai palpitanta e atunci cand cei mici vad ca nu castiga in fata parintilor, si iau un papuc la intamplare(cel mai fericit caz) si il arunca dupa tine si nu-i mai intereseaza nimeni si nimic. Dar totul se sfarseste cu bine.
Anul acesta cred ca l-am inceput cu stangul. Cel putin astazi, cand am avut darul minunat de a enerva lumea. In cate feluri am fost facut nu mai conteaza, ci ceea ce conteaza e ca binecuvantata uitare sa lucreze si aici si sa faca lucrurile mai frumoase.
Cel mai bine e sa incerc sa zambesc totusi ca a inceput un nou an, alte 365 de zile care asteapta sa fie impodobite de fapta cea buna si nemarginita iubire. Au trecut doua. Celelalte vor veni si vreau ca acest an sa fie pentru toti ca un tort, cu 365 de felii mari si gustoase. Dar cireasa de pe tort e doar una. Oare cand va fi mancata? Si de catre cine? Ei, la aceasta intrebare n-am raspuns... Dar am sa raspuns zambind la zambetul pe care ninsoarea l-a adus pe pamant.
Sper ca maine dimineata sa ma puna unul din parinti sa matur din nou trotoarul. La multi ani!