"Atunci când plânge cerul"

<< Era o fată săracă, care s-a pomenit, la terminarea clasei a şaptea, fară niciun sprijin. Singurul om care putea s-o mai ajute, bunicul dinspre tată, murise şi el...
A fost reazemul său, cel care i-a deschis conştiinţa asupra adevăratului sens al vieţii, adică asupra imposibilitaţii de a te exprima, dacă nu ai ajuns la limita cea mai adâncă a perceperii fenomenelor. Toate acestea mi le-a povestit cineva, nu stiu când. fata se numea LOLA. Ani la rând, am întâlnit-o în PIAŢA TRANDAFIRILOR, pe o parte sau pe alta a caldarâmului, cu părul platinat, masivă şi pofticioasă, mânuind cu repeziciune uimitoare cuţitul, furculiţa sau paharul, scoase dintr-o trăistuţă mâncată de timp, alături de cântarul cel învechit cu care-şi câştiga existenţa. Deseori i-am privit ochii, ochii aceia uşor aburiţi de câte o luminiţă fugară care-i tresărea în irişi. Cuprinsă de nepăsare, de tremurul fiinţei sale, ca o ploaie ajunsă în deşerturi, lâncezea ruginită ca o lumină peste care a apus depărtarea. Plânsă şi dispreţuită deopotrivă, asmuţită de trădări şi răpusă de ruşini, conversând cu credinţă şi ură uneori, umblând apoi umilă şi transfigurată, îşi ascundea sub paltonul uzat monezile primite. Tristeţea i se încrustase de mult timp pe chip.
Câteodată tresărea speriată... Întâmplarea a făcut ca într-o zi s-o urmăresc mai mult timp. Ploua cu intensitate. După ce primi câţiva bănuţi de la puţinii trecători, îşi scoase o coajă de pâine pe care o molfăi cu aer de înfometare. Numără banii nu prea entuziasmată. Văzu apropiindu-se de ea un bătrân ud-leoarcă, fără un picior, legănându-se în cârje. LOLA se ridică cu repeziciune şi-i întinse omului toţi bani, zicând: "Poftim, moşule, sunt convinsă că DUMNEZEU îmi va da alţii!". Consternat, după plecartea bătrânului, m-am apropiat şi am întrebat-o: "Tu cum ai să te descurci?".
Aruncă pentru prima dată un zâmbet cu subînţeles: "Dacă cei bogaţi nu sunt milostivi, măcar eu să dau din puţinul meu... atunci când plânge CERUL!
Parcă ascultând-o, ploaia venea în ropote sacadate.
După un timp, apăru curcubeul.
O fericire necunoscută îmi umplu sufletul. Eram la Târgu-Mureş...Eram în Ardeal. >>

Acest articol l-am citit in ziar, si mi s-a parut prea frumos ca sa nu il scriu aici, sa zambiti si voi dupa ce il veti citi... De cate ori vad si citesc lucruri si astfel de fapte bune, ma intreb: "Eu de ce nu pot face astfel?" sau "De ce nu am facut-o pana acum?"... Poate pentru ca mai am multe de invatat, dar cred ca pot zambi celui ce a facut asta, POT sa zambesc si eu!