Timpul trece...

Timpul trece… trece şi nu se mai întoarce niciodată. Îmbătrânim atât fizic cât şi moral încercând să trăim cât mai intens fiecare clipă trecătoare. Ne bucurăm că rămân cioburi de timp înfipte în mintea şi sufletul nostru: amintirile.
Timpul trece… trece, dar ceea ce doare mai tare este faptul că trece prea repede. Această durere, această dorinţă devine slăbiciune…devine prieten, sau deseori duşman. Ce n-aş da să retrăiesc momentele frumoase petrecute cu şi lângă cei dragi. Să fiu iar copil! Să mă pot juca până cad de oboseală, să pot întoarce spatele problemelor din viaţă. Să pot să fiu spectator şi să revăd clipele în care, dacă spărgeam o farfurie, şi de multe ori o făceam intenţionat, să vină mama şi să mă certe pentru ca, mai apoi printre lacrimi să simt braţele duioase, ţesute cu căldură şi bunătate să mă apropie de omul care mi-a dat viaţă. Sincer vorbind nu meritam atunci îmbrăţişarea mamei! Cât aş vrea să mai am acum o asemenea ocazie, să mai sparg o farfurie… să mai fiu o dată copil… să mă mai strângă mama la piept încă o dată…
Dar mă uit în jur şi totul s-a dus… Viaţa începe iar eu mă aflu în pragul ei aruncând încă o privire înapoi…
Şi ce este viaţa?
Să trăieşti demn şi hotărât în ceea ce faci, să fii mereu corect, indiferent de ipostaza în care te afli, să stai cu fruntea sus, să nu depinzi de altcineva, s-ajuţi un om sărman, să stii să deosebeşti adevărul de minciună, fără a fi de accord cu neadevărurile din jur. Să nu-ţi legi sufletul de ceva temporar, ci să-ţi îndrepţi privirea spre veşnicie…
Timpul trece… trec minutele, şi secundele se scurg nevăzute pe lângă noi fără de a avea măcar puterea de a le opri în loc. De aceea viaţa ar trebui să o umplem cu împliniri mereu, să savurăm fiecare clipă, căci viaţa însăşi “este o clipă suspendată între două veşnicii”.