Un gand

Cand ne putem simti invingatori? Atunci cand nu ne mai ajunge timpul sa facem tot ceea ce ne dorim, vrem cu atata ardoare si dorinta, cu atata dragoste sa facem ceva bun, incat ni se pare ca am vrea sa avem la dispozitie o vesnicie. Cred ca vesniciei i se potriveste cel mai bine un lucru, care e mult mai mult decat atat: iubirea de care nu te saturi. Mananci, dar nu te saturi. E frumos de tot...

Ca un crin...

Ca un crin... Nu suna frumos? Nu stiam ce titlu sa pun. Crinul e mereu alb si frumos. Orice floare e o frumusete care iti aduce aminte de gingasia lucrurilor si de magia lor. Fiecare lucru, cat ar fi el de mic, e fermecat. Are istoria lui, sufletul lui, candva sa nascut, a avut si el o mama, un frate, o sora, si iubire... O frunza de exemplu, ce gratios cade toamna, ce subtil e prinsa de ramura, ce minunata e seva care o tine in viata. E ceva simplu, dar minunat.
Cat de mult mi-as dori sa am sufletul si inima doldora de iubire, mereu... Dar si aici, e firea umana. Trebuie sa inveti, sa ierti, sa zambesti. Chiar daca n-ai pentru ce zambi, zambeste pentru ca poti. Tin minte ca o doamna a vrut sa-mi faca o poza, si mi-a spus sa zambesc. Si-am zambit. Dar doamna mi-a spus sa zambesc sa mi se vada si dintii. Si eu am facut cum se face la dentist. Eu nu zambesc cu dintii, arat caraghios. Si pana la urma mi-a facut poza si am zambit cu toata inima, asa frumos cum stiu eu.
Imi place mult cand am asa o stare de implinire si pace. Parca acum sufletul iti da conturul, si nu mai este numai in tine, ci e prezent, il simti intens. Cateodata sunt fix invers. Nerabdator, orgolios, plin de mine... E un echilibru intre toate. Cat de complicata ni se pare fiinta umana, dar e asa de simpla. E ca intre un baiat si o fata care se iubesc: cand cuvintele se termina, nu mai au farmec, tacerea le ia locul. Si stau si se privesc unul pe celalalt, simt privirea si dragostea, floarea crinului ce ii leaga, si apoi se imbratiseaza. E apogeul iubirii lor. E o clipa a intregirii sufletesti, si ramane fericirea ei toata viata.
Cand ceva e frumos, e si Dumnezeu acolo. Daca toate cate le avem sunt pline de iubire: prieteni, frati, flori, zambete, imbrasisari... oare cel care le-a facut nu e cea mai pura dragoste? Daca credem in Dumnezeu, si facem fapte bune, suntem fericiti. Nu intodeauna va fi extrem de frumos totul. Nu! Dar va fi frumosul din sufletul nostru, care asa ramane mereu. Ramane acolo in coltisorul lui, si ne inunda simturile si ne face ferciti.
Si sa nu zambesti cand vezi un crin...e dragoste si nevinovatie.

Living the life

Sunt un om simplu pe pamant. Caut fericire. Caut prietenie. Caut incredere. Mereu caut ceva... Pentru ca atunci cand nu mai am ce cauta nu sunt fericit. Simt cascada vietii curgand in mine. Viata nu trebuie sa fie numai un rau, ci o cascada care curge cu putere, a carei apa se ciocneste de stancile sperantei si stropii implinirii se imprastie pretutindeni. Viata trebuie sa fie ca ochii albastri ai fiintei iubite... cel mai frumos lucru. Asa e viata!

Balul fericirii

O zi obisnuita. Poate putin mai speciala pentru ca am mancat la amiaza o salata al carei miros mi-a adus aminte de vara ce-a frumoasa. Mi-e dor de vara si de clipele de fericire. Mi-e asa de dor... Poate ca ar trebui sa gasesc fericire si in albul acesta al ninsorii, pentru ca si el are ceva...stralucitor pana la urma. Vreau sa vina soarele si sa topeasca tot, sa ne topeasca cu iubirea lui. Vreau sa am si eu iubire si sa pot topi cu ea macar o palma de zapada, doar privind-o. Acum nu vreau sa am puteri supra naturale, am spus-o numai asa. Sa ai o inima care sa bata, sa te binedispuna in orice moment, sa poti sa zbori, sa visezi, si sa-ti imbratisezi prietenii. Măi, cat de mult poate insemna un prieten. O persoana simpla care sa te asculte, sa te inteleaga, si cel mai important, sa te ajute! Iubitii mei prieteni, m-am gandit la ceva. Ce-ar fi sa va chem la un bal al fericirii, pe toti. Pe toti cei ce m-au facut sa zambesc macar o data, si care merita recunostinta mea. Balul fericirii... sa ne mascam, sa evadam, sa dansam, sa visam, SA FIM FERICITI!
Am zambit la gandul acesta, pentru ca de foarte multe ori imi doresc cand sunt singur, sa ma duc undeva unde sa le pot multumi tuturor care m-au facut sa zambesc, doar pentru atat. Pentru ca sinceritatea si simplitatea unui zambet poate fi o dovada suprema de iubire. Cateodata n-am puterea nici macar sa zambesc. Si ma consider un nimeni atunci cand ma paraseste pana si cel mai mic simt al sensibilitatii...lipsit de orice sentiment. Totul e atat de rece. Cand scriu, caut defapt ceva care sa ma inveseleasca. Si ma tot intreb: De ce atatea clipe de singuratate si nici o lumina la capatul tunelului?
Gata! M-am saturat sa ma tot simt singur si parasit si asa mai departe. ma duc sa fac ceva. Sa citesc ceva frumos, sa ma gandesc la ceva, numai sa scap din starea asta de letargie. Parca sunt mort. Vreau sa revin la viata, sa cred din nou, sa nu mai deznadajduiesc, sa pot spera si, cel mai important, sa pot iubi cu toata inima, sa pot iubi...

Mitropolitul Bartolomeu Anania a spus asa intr-una din cartile sale: "Cand esti in varful muntelui, sa ai grija sa nu ametesti, pentru ca poti sa cazi; iar cand esti in prapastie, sa nu deznadajduiesti". Deci atunci cand esti fericit si toate sunt ale tale si nu mai ai nevoie de nimic, esti in varf, atunci sa ai grija sa nu te doboare mandria de a fi si mai mult, de a avea mai mult. Iar cand nici speranta nu mai este vrednica a mai fi amintita, atunci tot spranta si nadejdea, puterea credintei te va ridica, te va inalta.
Oare nu ne iubeste Dumnezeu atunci cand suntem tristi, in prapastie! Ba da. Numai sa stim sa recunoastem acest fapt, sa-l cunoastem, si sa ne bucuram de el. Voi incheia cu speranta si cu dragostea, pentru ca cea din urma e cea mai mare virtute si insusire pe care o poate avea omul.

Dar sa stiti ca nu am uitat de bal. Oare va veni cineva?

Zambesc.

Leapşă

Cred ca aici ma gasiti in urmatoarele doua luni... In fiecare zi de la ora 6 la 22, dupaia inchid. Vreau sa fiu si eu ca tatal lui Louie(stiti desenele). Da...sa fiu veteran de razboi. Si sa dau ordine...Sunt colonel deja. Mai am putin si ajung sergent...o sa vedeti voi atunci. Numai sa nu ma trezesc din somn.

Si dupa aceea, ca sa am ce-i arata la "Louie" al meu...


Acum, dupa ce am fost prin atatea razboaie, am dreptul sa ma odihnesc si eu. Louie, aprinde televizorul si schimba pe Discovery. Now is Brainiac time.

P.S.: Stinge lumina si adun-mi o bere din frigider!
Defapt, asta voi face eu in urmatoarele 2 luni. Louie, ce ti-am zis!!!!

Just me.

A venit iarasi noaptea peste madularele pamantului, pretutindeni e intuneric, doar luna lumineaza pe alocuri cu o lumina alba, abla, poate prea abla...
Inceputul suna promitator, dar nu prea e nimic care sa sune asa. L-am scris pentru ca apoi sa spun alte lucruri, mai triste, lipsite de fericire. Poate acum a venit randul meu sa fiu trist, abatut si cu capul in pamant. Un baiat care evita sa planga, deoarece isi da seama ca o face in zadar, n-are de ce sa planga. Imi lipseste doar puterea de a ma ridica, puterea de a fi fericit. Defapt nu ai nevoie de mare lucru ca sa fii fericit...doar iubire. O iubire care incerc sa o daruiesc cat de mult pot celor care au nevoie de ea, poate cu speranta ca voi primi si eu putin inapoi cand voi avea eu nevoie. Of, dar nu intodeauna e asa. Nu intodeauna merit. Dar totusi, am nevoie. Ceva imi lipseste, de aceea sunt asa. Oftez des, apoi ma imbarbatez pe mine insumi cu diferite vorbe, dar tot degeaba. Acel ceva nu vine, nu se vede, poate nu exista... Dar trebuie sa existe, nu se poate sa nu existe. De ce nu am puterea sa ma vindec eu insumi? Ma gandesc... Poate pentru ca nu trebuie sa am eu puterea asta, pentru ca sigur o are altcineva care nu a venit inca. Deci daca fac pe cineva sa zambeasca, voi zambi si eu. Ce frumos suna!
Acum sunt pe jumatate fericit. Nu chiar jumatate, un sfert. Nu are rost sa fiu trist in continuare, nu are sens sa ma incui in deznadejde. Chiar daca nu va veni nimeni cand am nevoie de el, voi merge eu la el si il voi lua de mana, ii voi atinge sufletul cu mana. Si el va zambi, pentru stie ca tin la el, stie ca mi-e prieten, stie ca tin la el. Si nu voi mai astepta nimic...nimic! Of... oftez din nou. De ce e asa? Poate pentru ca trebuie sa pierzi inainte sa castigi ceva. Ehe, dar daca nu mai castigi nimic. stau cu picioarele incrucisate pe scaun si ma intreb de ce scriu toate astea aici, de ce nu ma duc sa le spun cuiva. Raspunsul este ca n-am cui. Si poate voi fi luat de prost, considerat caraghios. Ajunge cat m-am plans. Un cuvant zboara in jurul sufletului meu: "Cred!"

Ceea ce sunt.

Nu sunt special.
Sunt doar o frunză care cade toamna
Un simplu ghiocel de primavara
Subţire firicel de iarbă.


O parte din iubirea mamei
Grija cea mare a tatei
Sărutul dinainte de culcare
Şi laptele de dimineaţă...tot sărutare!


Zâmbetul iubirii noastre
Îngerul cel alb al prieteniei
Cutia de bomboane de sub brad
Îmbraţişarea ce ţi-o dau cu drag.


Sunt mierea şi ceaiul cel dulce
Soarele de pe cer şi stelele din noapte
Chitara ce cântă în fiecare noapte
Şi notele de la pian...simfonia de culori de-afară!


Lacrima bucuriei când eram fericit
Şi budinca de căpşuni a bunicii
Nu sunt cine ştie ce,
Tu m-ai învăţat să fiu...doar EU!


Nu sunt eu chiar tot ce am scris. Hmm...poate e mai bine sa zic ca asa e cel care citeste poezia si imi lasa un comentariu frumos. Hapciu! Bye!

"Atunci când plânge cerul"

<< Era o fată săracă, care s-a pomenit, la terminarea clasei a şaptea, fară niciun sprijin. Singurul om care putea s-o mai ajute, bunicul dinspre tată, murise şi el...
A fost reazemul său, cel care i-a deschis conştiinţa asupra adevăratului sens al vieţii, adică asupra imposibilitaţii de a te exprima, dacă nu ai ajuns la limita cea mai adâncă a perceperii fenomenelor. Toate acestea mi le-a povestit cineva, nu stiu când. fata se numea LOLA. Ani la rând, am întâlnit-o în PIAŢA TRANDAFIRILOR, pe o parte sau pe alta a caldarâmului, cu părul platinat, masivă şi pofticioasă, mânuind cu repeziciune uimitoare cuţitul, furculiţa sau paharul, scoase dintr-o trăistuţă mâncată de timp, alături de cântarul cel învechit cu care-şi câştiga existenţa. Deseori i-am privit ochii, ochii aceia uşor aburiţi de câte o luminiţă fugară care-i tresărea în irişi. Cuprinsă de nepăsare, de tremurul fiinţei sale, ca o ploaie ajunsă în deşerturi, lâncezea ruginită ca o lumină peste care a apus depărtarea. Plânsă şi dispreţuită deopotrivă, asmuţită de trădări şi răpusă de ruşini, conversând cu credinţă şi ură uneori, umblând apoi umilă şi transfigurată, îşi ascundea sub paltonul uzat monezile primite. Tristeţea i se încrustase de mult timp pe chip.
Câteodată tresărea speriată... Întâmplarea a făcut ca într-o zi s-o urmăresc mai mult timp. Ploua cu intensitate. După ce primi câţiva bănuţi de la puţinii trecători, îşi scoase o coajă de pâine pe care o molfăi cu aer de înfometare. Numără banii nu prea entuziasmată. Văzu apropiindu-se de ea un bătrân ud-leoarcă, fără un picior, legănându-se în cârje. LOLA se ridică cu repeziciune şi-i întinse omului toţi bani, zicând: "Poftim, moşule, sunt convinsă că DUMNEZEU îmi va da alţii!". Consternat, după plecartea bătrânului, m-am apropiat şi am întrebat-o: "Tu cum ai să te descurci?".
Aruncă pentru prima dată un zâmbet cu subînţeles: "Dacă cei bogaţi nu sunt milostivi, măcar eu să dau din puţinul meu... atunci când plânge CERUL!
Parcă ascultând-o, ploaia venea în ropote sacadate.
După un timp, apăru curcubeul.
O fericire necunoscută îmi umplu sufletul. Eram la Târgu-Mureş...Eram în Ardeal. >>

Acest articol l-am citit in ziar, si mi s-a parut prea frumos ca sa nu il scriu aici, sa zambiti si voi dupa ce il veti citi... De cate ori vad si citesc lucruri si astfel de fapte bune, ma intreb: "Eu de ce nu pot face astfel?" sau "De ce nu am facut-o pana acum?"... Poate pentru ca mai am multe de invatat, dar cred ca pot zambi celui ce a facut asta, POT sa zambesc si eu!

Do you want some sweet biscuits? :)

Just say my name...

Pamantul e mare, asemeni unui gigant rotund...iar cei ce vietuim intr-insul suntem noi, oamenii. Oamenii sunt mai mici, pitici in comparatie cu imparatia pamantului, imparatia oamenilor. Mai sunt si codrii veseli si toate cele ce impodobesc acest pamant, rauri, ape, pasari si furnici. Dar oare ce face ca totul sa fie asa frumos, pentru ca, totusi, cu toata minunatia pamantului, daca i-ar lipsi ceva, n-ar mai fi asa frumos. Daca florilor le lipseste lumina, se ofilesc, daca pomilor le lipseste apa, se usuca, iar acestui pamant, daca-i lipseste iubirea, e doar un gigant rotund. Nu are apa, nu are lumina, nu are nimic... Si de aceea exista iubirea, ca soarele sa straluceasca, cerul sa picure ploaia cea racoritoare si omul...sa iubeasca!
Cand ramura unui pom se usuca, este taiata. Dar cand sufletul unui om este deznadajduit, cu putina iubire, iarasi inmugureste, iarasi traieste, si din nou...iubeste!

Cateodata sunt suparat, abatut, melancolic, si nu mai stiu sa privesc, zambind iubirii, nu mai stiu... Si atunci vine cineva si-mi pune mana pe umar, apoi eu imi ridic capul, si ma imbratiseaza. Ce-mi trebuie mai mult?! Cineva ma iubeste, iaca ca-l iubesc si eu. Si zambesc din nou, totul e frumos ca inainte, totul straluceste de culoarea fericirii.

Aici vreau sa scriu despre cineva. Cineva care e mai mult decat as putea spune eu aici, pentru ca e un prieten, e comoara, e mister! Ce fel de mister? Mister al iubirii. Asa de mult imi plac oamenii care reusesc sa-si exprime cele mai profunde sentimente prin gesturi marunte, dar atat de subtil faurite, incat sunt ca o comoara care asteapta ca tu sa o deschizi doar. Si bineinteles ca o deschidem cu totii, uneori chiar daca acea "comoara" are inchizatoare. Trecem peste parte cu cheia, o deschidem direct, nu mai avem nevoie de nicio cheie. Ca sa nu ma mai lungesc mult, numele ei e Bia. Si nu mi-e rusine chiar deloc sa vorbesc despre o fata la care tin mult, si pe care o enervez atat de mult, chiar si cand nu imi dau seama, dar de multe ori e vorba de lucruri marunte. Bia a spus de multe ori ca nu ii place numele ei, ca e nu stiu cum si nu stiu ce. Ehe, i-ar place ei sa fie numai atat! Nu conteaza numele pe care il ai, ci conteaza cum e cel care poarta acel nume. Si in cazul ei, e un nume frumos, foarte frumos...!!! Sper sa nu se supere ca am scris despre ea, si chiar daca se supara, de data asta nu ma intereseaza!

Imaginea e una copilareasca, infantila, pentru ca prin acest desen, soarele straluceste mai puternic decat in orice alt desen, si asta pentru ca seamana cu desenele facute de copii mici, care au sufletul curat si nevinovat. Cred ca aceste desene sunt mai frumoase decat oricare altul, sunt copilarie.

As mai scrie da tre sa merg sa joc ping-pong cu fratemio. :D

Leapşa

Eu sunt cel mai intarziat la leapsa. Sunt atatea lucruri care nu-mi plac, dar le accept asa, si din cauza asta nu le-am mai trecut pe "lista" asta.

1. cand nu stiu sa rezolv o problema la mate

2. cand mama ne ia cate un cablu de la calculator, numa asa

3. pop-cornul cu branza

4. cand trebuie sa las pe altcineva la calculator

5. dimineata, cand ma trezesc

6. orele de istorie

7. ca tre sa ma gandesc ce sa scriu

8. cand se enerveaza diriga si incepe sa strige la noi ca de ce avem asa mizerie in clasa

9. supa (sau ciorba, nu stiu cum ii spune exact) de spanac

10. profa de franceza

11. autobuzele si maxi-taxiurile care fac pana in oras o vesnicie

12. cand nu am radiera de sters(pe care o pierd foarte des)

13. ca la Mircea badea nu ii place de Chuck Norris

14. Minimax

15. Realitatea TV

16. portofelul fara nici un ban inauntru

17. cand n-am chef sa fac nimic

18. drumurile din Roamania

19. politica din Roamania

20. cand ma da fratemio afara din camera

21. publicitatea

22. ProTV si Antena 1

23. fata aceea dotata de la Razvan&Dani, da proata foc

24. telefonu meu

25. cand ma enervez

26. manelele(trebuia sa scriu si asta)

27. muzica house

28. Dacia 1310(nu ma iau dupa Bia. ea o scris Dacia 1300)

29. cand mi se termina mina la creion

30. cand sunt melancolic

31. rosiile de cumparat, sunt insipide

......

37. cand se o musca sau ceva de genu asta nu-mi da pace sa dorm vara si ma scoate din sarite

Nu v-am spus pana acum ca eu citesc ca irakienii. In loc de 73, am scris 37. Acum nu modific, ca e criza economica si vreau sa fac si eu economie la ceva: la caractere.
Adevarul e ca nu mai stiu ce sa mai scriu. In ultimele zile ma tot gandeam ce nu-mi place, si cand imi venea ceva in minte scriam pe-o foaie. Sa nu radeti...

Greierele si furnica

Greierele si furnica(varianta moderna):

Primavara

Furnica sapa, pune seminte, face straturi. Apare si
greierele.
- Ce faci, greierasule?
- Merg la un club cu baietii.
- Mai, mai! Sa nu vii la iarna sa-mi ceri mancare, ca nu stiu ce-ti fac!
- Da, da, bine...

Vara

Furnica aduna, secera, coseste. Trece greierele, cu o chitara sub
brat.
- Ce faci, ma?
- Ma duc sa cant cu baietii in parc.
- Sa nu uiti: de la mine sa nu ceri de mancare.

Toamna

Furnica culegea de zor, facea dulceturi, punea in conserve. Trece
greierul, tot cu chitara sub brat.
- Ce faci, ma?
- Ma duc sa cant cu baietii la bar.
- Bine, ma, da’ la munca nu vii pana la iarna?

Vine iarna

Furnica statea in pridvor, infofolita intr-un şal si cu un
ceai fierbinte in mana, cand vede o limuzina. Din ea coboara greierasul.
- Ce faci, greierasule?
- Uite, ma duc la Paris sa cant. Am avut succes cu chitara.
- Bine, greierasule, bafta. Si daca-l vezi pe unu’, Toparceanu, zi-i
ca-mi bag picioarele in “Balada” lui!!!

Sa aveti o zi de greier !

Ningeee!

Azi a nins! Ma uitam si cand mi se parea ca vrea sa se opreasca ninsoarea, deschideam ochii mai bine si parca o rugam sa mai stea putin, ca demult n-a mai fost alb, demult n-a mai fost iarna. De cand n-am mai maturat trotoarul de zapada... Daca pot, poate voi face si un om de zapada, dar mai trebuie sa ninga putin. Pana atunci o sa pregatesc o caciula mai veche(sau chiar o tigaie) de pus pe cap la nenea om de zapada, un fular, un morcov(o sa rabde iepurasul un pic de foame, dar va intelege el ca doar ii criza economica, nu?, cativa nasturi si asa mai departe...
Iarna asta nu m-am dat deloc cu sania si mi-e dor sa ma joc cu zapada. Sa-i fac pe dragii mei frati mai mici sa mearga plangand in casa ca poate am aruncat mai tare si i-am nimerit cu un bulgar de zapada. Bineinteles ca ei amplifica totul, dau proportii imense la ceea ce s-a intamplat, de parca ar povesti amintiri din razboi. Si te mai miri ca se si forteaza sa planga. Eu scap ieftin, pentru ca nu prea ii asculta pe ei nimeni, doar uneori ma mai cearta mama ca de ce am fost rau. Dar partea cea mai palpitanta e atunci cand cei mici vad ca nu castiga in fata parintilor, si iau un papuc la intamplare(cel mai fericit caz) si il arunca dupa tine si nu-i mai intereseaza nimeni si nimic. Dar totul se sfarseste cu bine.
Anul acesta cred ca l-am inceput cu stangul. Cel putin astazi, cand am avut darul minunat de a enerva lumea. In cate feluri am fost facut nu mai conteaza, ci ceea ce conteaza e ca binecuvantata uitare sa lucreze si aici si sa faca lucrurile mai frumoase.
Cel mai bine e sa incerc sa zambesc totusi ca a inceput un nou an, alte 365 de zile care asteapta sa fie impodobite de fapta cea buna si nemarginita iubire. Au trecut doua. Celelalte vor veni si vreau ca acest an sa fie pentru toti ca un tort, cu 365 de felii mari si gustoase. Dar cireasa de pe tort e doar una. Oare cand va fi mancata? Si de catre cine? Ei, la aceasta intrebare n-am raspuns... Dar am sa raspuns zambind la zambetul pe care ninsoarea l-a adus pe pamant.
Sper ca maine dimineata sa ma puna unul din parinti sa matur din nou trotoarul. La multi ani!

Going to be a pilot...

Si visam sa fiu aviator...cica! Eu care traiesc doar din vise, sa ajung sa pilotez un avion, sa fiu eu cel care realizeaza acele manevre extraordinare...vise. Gata, ma fac scriitor! Sa scriu despre orice, dar mai ales despre cuvant. Ma fascineaza lucrul acesta, cuvantul. Cat de usor si cat de subtil poate fi exprimat un sentiment printr-o scriere, o compunere. O compunere, adica acel sarut al cernelii absorbite de hartia alba, care lasa o urma, iar acea urma devine pana la urma cuvant. Apoi persoana careia ii este destinata compozitia ta zambeste. Iar tu esti satisfacut.
Eu nu stiam sa scriu. Nu stiam sa vorbesc. Nu stiam sa citesc. Nu stiam aproape nimic, cand m-am nascut. Aveam doi ochi, si priveam, dar nu stiam ce privesc. Doar un lucru il cunosteam, cu acela m-am nascut, acela mi-a dat nastere. Iubirea. Chiar daca la inceput nu stiam ce este asta, dar o simteam! Mama imi zambea, ma iubea, ma iubeste. Si eu simt acum nevoia sa-i iubesc pe cei care ma iubesc, sa le multumesc celor care se opresc cu zambetul bunatatii la mine, si imi zambesc. Trebuie sa le fiu recunoscator. Nu pot altfel. Si acum am intrebari, si chiar multe. Una dintre e: "De ce trebuie sa fie atat de mult rau in lumea asta, atata sminteala?". Sunt momente in care realizez cat de slab sunt, atunci cand cad, chiar daca stiu, tot cad. Si iar ma ridic si merg mai departe.
Cateodata imi doresc sa strang pe cineva la piept, sa-l imbratisez. Dar nu vrea. Ce sa fac? O sa imi iau gandul, ca nu degeaba se intampla asa. Dar... Niciu dar. Stiu cine sunt, ce sunt. O sa indraznesc, chiar daca se supara, o sa o imbratisez. Nu stiu de ce nu am curajul. Oare sunt prea slab...nu stiu. Dar totusi, daca a zis nu, nu pot. Of... De ce? Mi-e foarte draga. Ma zbat intre a indrazni si a asculta de voia ei. Nu-mi place deloc cand se supara. Dar totusi, tin la ea. Le voi face pe amandoua. Voi asculta de ea, dar in acelasi timp voi indrazni. Stiu ca e imposibil, dar cred! Si iarasi zambesc, pentru ca asa sunt.
Multe intrebari ma framanta, dar la unele in zadar caut raspuns. Poate ca nu trebuie sa stiu toate raspunsurile. Iar acum inchid cartea, am mai terminat o carte. Ma gandesc cum va fi cand voi scrie propria mea carte, pentru ca vreau sa fiu scriitor. De fiecare data cand termin ceva de citit, parca fur ceva de la acela care a scris cartea si mai lesne imi vin cuvintele si-mi astern pe foaie creatia.
Dar ajunge. Mai scriu si data viitoare.
M-am hotarat. Ma fac aviator...

Why not?

Candva mi-a povestit cineva ca un profesor universitar a mers la ora si le-a scris elevilor pe tabla urmatoarea intrebare: "De ce?". Cerinta era ca fiecare student sa scrie un anumit raspuns, sau sa dea o explicatie din punctul lor de vedere privind aceasta intrebare. Unii au scris si au dezvoltat o ipoteza spunand ca aceasta intrebare e o consecinta a curiozitatii societatii umane si multe astfel de raspunsuri cu continut filozofic in cea mai mare parte. Doar unul a scris, a raspuns tot cu o intrebare: "De ce nu?". Cel din urma a fost felicitat de profesor pentru logica lui cuprinzatoare exprimata in cea mai simpla forma. De ce nu?...

Visul dimineţii de Crăciun

Totul era intuneric. Usa era intredeschisa. Faceam un pas, dar ezitam sa intru. Mi-era frica de ceva, ceva nu era asa cum anticipasem. Nu era decat un firicel de lumina inauntru, si acela aproape stins. M-a cuprins un sentiment de nesiguranta. De ce nu puteam intra? Eu care ma visasem ca sunt detectiv cu o sumedenie de distinctii si decoratii. Oare nu era real ceea ce imi imaginasem pana acum? De ce nu am puterea sa fac un pas in plus, chiar acum, cand am nevoie de ea mai mult ca oricand? De fiecare data am depasit cu bine orice impediment, faceam ce faceam si aveam cale libera, dar acum? Nu stiu! Nu stiu ce se intampla.
Am strans revolverul in mana. Mi-am incordat privirea cu care puteam strapunge chiar si cele mai intunecoase incaperi, cel putin in imaginatia mea.Eram extrem de incordat, inca exista in mine acel sentiment care se balansa intre realizabil si imposibil. Auzeam pana si cu firele de par care stateau si ele incordate si suspendate in aer. Inima imi batea cu putere, gata sa-mi strapunga pieptul in orice clipa.
A sosit timpul. Trebuie cu orice risc sa intru si sa-mi fac datoria. Am facut acel pas, doar unul mai imi trebuia. Am ridicat genunchiul, mi-am arcuit piciorul, si cu o putere herculeeana am izbit usa.
Totul a inceput sa devina luminos. Am deschis ochii, totul a fost un vis. Ceea ce era cel mai frumos: era dimineata de Craciun. Un zambet mi s-a ingramadit pe fata treaza si plina de imaginatia visului care abia se sfarsise, insa fara un sfarsit... Nici ca ma mai interesa. E Sfanta zi a Craciunului! Sufletul mi-e plin de bucurie si lumina, lumina Craciunului. Sunt fericit, sunt implinit. Nu mai imi trebuie mic dejun, nu mai imi trebuie nimic. Am tot ceea ce imi trebuie si mai presus de asta...iubire. Mama ma imbratiseaza, tata imi zambeste mai iubitor ca niciodata, iar fratii...podoaba de pe bradul de Craciun, metafora acelelor luminite care surad pe bradul de Craciun. Am primit tot ce imi trebuia. Mi-am dorit sa fiu scriitor al unui roman politist macar cateva clipe, sa traiesc acele clipe, si asa a si fost visul acela de dinainte sa ma trezesc. Ce-i adevarat, m-am cam speriat putin, dar mi-am revenit repede cand am realizat ca e Craciun. Nu cred ca imi va mai trebui niciodata asa ceva, sau cel putin pana la Craciunul urmator. Ce mi-am mai dorit mai mult decat toate: iubire. Toti au fost bradul de Craciun, iar eu am fost varful! Ce frumos e sa fii in varf...
Mai am de facut un singur lucru. M-am indreptat catre fereastra si am privit spre cerul de un albastru fermecator si luminos. Am privit o secunda, a mai trecut una, iar pe a treia am prins-o din urma; o lacrima mi-a napadit ochii. I-am inchis si am rostit incet, cred ca doar eu am auzit, am zis "Multumesc!" celui care m-a facut inainte ca parintii sa-mi dea viata, i-am multumit Domnului, lui Mos Craciun!


Anul acesta imi doresc doar cel din urma lucru pe care l-am pomenit mai sus. Caci daca-l ai pe acela, toate vin de la sine. Numai sa fie bine si sa domneasca sinceritatea in lume.
P.S.: Mai imi doresc ca anul acesta sa fiti voi cei din varful bradului, sa-mi luminati Craciunul si sa-mi luminati viata.

Copil fiind...

Copil fiind râdeam şi mă jucam, n-aveam nicio grijă, cu jocul mereu mă desmier-dam. Construiam castele de nisip, luam soarele şi-l mutam de colo colo, cu valurile mării prieten eram şi-nţelegeam graiul necuvântătoarelor. Mă ridicam în două picioare, făceam un pas, pentru ca apoi să cad. Mă ridicam şi cădeam, râdeam şi plângeam. Şi-am împletit coroană din fire de iarbă şi rege eram. Şi i-am făcut una şi mamei să-mi fie regină. Copil am fost, copil voi fi mereu!...
Am paşit pe poarta acestei lumi, m-am născut şi am pătruns în taina vârstei fericite - copilăria - cea care mi-a împărtăşit misterul zâmbetului veşnic pe pământ, acela că în fiecare mădular şi vlăstar al acestei lumi zace iubire. Copilăria e fericire, e frumosul care mereu ne încântă cu amintirea sufletului de copil, e miezul facerii noastre şi cea dintâi temelie a acestei vieţi...bradul veşnic nemuritor din ţarina sufletului meu.
Câteodată îmi şopteşte tainic bucurie şi mă sărută cu drag, îmi şopteşte că încă sunt copil şi că mereu voi fi. Iar la sfârşit, înainte să adorm, îmi recită mai recită odată poemul ei nemuritor, urmat de o ultimă sărutare care rămâne până în zori pe fruntea-mi veşnic brazdată de visuri.
Copilăria e ca o floare de "nu-mă-uita"!

Decembrie al nostru

N-am mai scris de mult pe blog. Nu-i nimic, voi scrie acum.
De putina vreme am intrat in anotimpul iarna, deocamdata doar in cea calendaristica, caci cea plina de ninsoare si alb n-a sosit inca pe la noi. Se-apropie Craciunul, sarbatoarea care infrumuseteaza iarna, o umple de dragoste si frumusete. Colindele patrund in sufletul nostru si se topesc de asemeni unui fulg de nea cand ajunge pe pamant, iar noi zambim, suntem fericiti. Prietenii nostri dragi ne sunt cel mai frumos brad de Craciun, mereu alaturi si iubitor. Luminile bradului, imbratisarea colorata care ne desmiarda ochii. Si cand suna clopoteii, suntem din nou copii…mereu vom copii!.
Inainte de Craciun e Mos Nicolae, Sfantul Nicolae, cel care ne umple papucii cu tot felul de bunatati, dar mai ales cu bucuria de a primi ceva, cat de mic, caci acel ceva se numeste dar!
Ma tot gandesc care pereche de papuci sa-i pun in fata usii: cei mai mari, cei mai mici sau ceva mai mijlociu. Cei mai mari suna atat de bine, pentru ca sunt maaaari si incap multeee in ei, dar mi-as dori sa pun si un bilet prin care sa ii multumesc Sfantului Nicolae ca mi-a adus atatea pana acum, sa pot sa-i spun macar o data frumosul “Multumesc”.
Poate o sa ziceti ca sunt un copil, ca nu stiu ca nu exista Mos Nicolae, ca parintii sunt cei care pun cadourile si asa mai departe. Dar mai zic eu: Nu e mai frumos cand crezi, chiar daca a trecut acea perioada cand nu stiai “adevarul”? Eu vreau sa fiu iarasi si iarasi copil! Sa pot sa spun "Cred!"
Mi-a cazut un fulg de nea in mana. A cazut de undeva de sus, din panza albastra a cerului. Un zambet mi s-a inghesuit pe fata deoarece un gand frumos mi-a inflorit in suflet: sa vi-l daruiesc voua, tuturor celor care tineti la mine, si cu dragoste mare, va daruiesc o sincera imbratisare!

P.S.: Le-as pune toate aceste cuvinte in papuci tuturor celor dragi, dar cred ca va trebui sa-l rog pe Mosu', pe Sfantul Nicolae!

Firicelul de iarba

Vantul bate incetisor, dar caldut. Eu rad de un firisel de iarba care se clatina, pentru ca este atat de micut ca nu poate sa reziste nici macar unei adieri usore de vant. Atat de neputincios, de firav, de vulnerabil.
Ah, daca ne gandim mai bine, asa suntem si noi, oamenii. Cand vantul bate, noi ne inclinam in toata superioritatea noastra, suntem niste firicele de iarba. Dar totusi, ce frumos e verdele acela mereu viu care straluceste in razele soarelui. Asa stralucim cand suntem cu zambetul pe buze si gata sa oferim o vorba buna oricarui om care ne iese in cale si sa-l imbratisam cu dragoste mare. Stralucim in lumina acelei imbratisari, in recunostinta celuilalt. Pe cat e de mic un firicel de iarba, pe atat de misterios, de extraordinar...de frumos!
Ce minunat e cand intalnesti privirea mamei si ea iti surade de iubire...iar tu ai zice "Mersi!", dar acum trebuie sa mergi sa-ti termini temele. Sa scrii problema la mate, sa judeci gramatica la romana, franceza la engleza, si unde ti-s papucii de educatie fizica.
Cel mai mult imi place literatura cu coperti de matematica. Ati mai auzit de asa ceva?
Iar la inceputul orei sandwich-ul de acasa, buuun...
Somnul de seara si laptele de dimineata...
Iubirea fiecaruia, chiar daca uneori lipseste...lipseste, e acolo undeva...
Firicelul de iarba, caci vine iarna. Hapciu!

Şi marmota învelea ciocolata-n staniol